În studiul de față se argumentează că fapta nu poate fi calificată ca sustragere dacă, în momentul intrării găsitorului în stăpânire asupra bunului găsit, acesta nu cunoștea că acel bun continuă să se afle în sfera de stăpânire și de disponibilite a persoanei care a pierdut contactul material cu bunul în cauză. Se argumentează că aplicarea răspunderii penale pentru însușirea bunului pierdut reprezintă un exemplu de aplicare a legii penale prin analogie. Pentru a se preveni erorile de calificare și pentru a se exclude confundarea faptei de însușire a bunului pierdut cu faptele săvârșite prin sustragere, autorul identifică diferențele dintre bunurile pierdute și: bunurile abandonate; bunurile ajunse din eroare în posesia făptuitorului; bunurile lăsate fără supraveghere; bunurile uitate. Autorul recomandă completarea alin.(2) și (3) art.516 din Codul civil și completarea Codului contravențional cu art.1051 „Însușirea bunului pierdut”.
In the present study it is argued that an act cannot be qualified as appropriation if, at the time of the finding the found property by the finder, one did not know that the property continues to be in the sphere of control and of availability of the person who lost the material contact with the property in question. It is argued that the application of criminal liability for the acquiring of the lost property represents an example of application of the criminal law by analogy. In order to prevent the qualification errors and to exclude the confusion of the acquiring of the lost property with the acts committed by appropriation, the author identifies the differences between the lost property and the abandoned property; the property reached by error in the possession of the perpetrator; the property left without supervision; the forgotten property. The author recommends to be completed para.(2) and (3) art.516 of the Civil Code and to be completed the Contravention Code with art.1051 “Acquiring of the lost property”.
