Alexandru F. Hilferding (Гильфердинг) (2(14).07.1831 – 20.06(2.07)1872), a fost unul dintre istoricii-slavişti
remarcabili din Rusia secolului al XIX-lea, un slaveanofil convins, ideolog şi teoretician al panslavismului. În anii
1856-1858 el a ocupat postul de consul general al Rusiei la Saraevo (Bosnia). În expunerea opiniilor sale despre
locuitori, despre populaţie, Alexandru F. Hilferding utiliza termenii popor, poporaţie, naţiune, naţionalitate, neam.
Alexandru F. Hilferding utiliza toţi aceşti termeni numiţi mai sus în calitate de sinonime, de termeni interschimbabili,
fără a face vreo deosebire calitativă a sensurilor exprimate de aceştia. Un interes deosebit pentru noi prezintă şi
înţelegerea de către autor a dihotomiei român/moldovean. Scriind despre prezenţa altor popoare în componenţa armatei
austriece pe timp de pace la mijlocul secolului al XIX-lea, Alexandru F. Hilferding îi menţionează pe nemţi, italieni,
români sau moldoveni (румынов или молдаван) şi pe maghiari sau unguri (мадьяр или венгров). Aşadar, după cum
autorul nu vedea în „maghiari sau unguri” două popoare diferite, exact aşa şi în cazul „români sau moldoveni”
Alexandru F. Hilferding nu subînţelegea două popoare diferite. Referindu-se la populaţia Bosniei de la mijlocul
secolului al XIX-lea, Alexandru F. Hilferding scria că ea este alcătuită, aşa cum se înţelege acolo, dar şi conform
recunoaşterii oficiale, din trei popoare (три народа – subl. A.G.), care aparţin aceluiaşi neam (племени) al sârbilor şi
vorbesc aceeaşi limbă. Aceste popoare sunt turcii, adică musulmanii, explică Alexandru F. Hilferding; latinii, numiţi
altfel Krşteni sau dispreţuitor şokţi (croat. šokci, sârb. шокци), adică catolicii, explica autorul; sârbii, numiţi altfel
Rişteni, adică creştini, sau dispreţuitor vlahi, adică ortodocşi (православные), explica el. Într-o notă de subsol
Alexandru F. Hilferding mai face o explicaţie, anume – că ortodocşii sunt numiţi de către catolici vlahi, iar musulmanii
alătură acest nume către creştinii-raiale de ambele confesiuni, de altfel, conchide autorul, se pare, totuși, prioritar faţă de
ortodocşi.
Alexander F. Hilferding (Гильфердинг) (2 (14) .07.1831 - 20.06 (2.07) 1872), was one of the remarkable Slavists
historians of 19th-century Russia, a convinced Slavophile, ideologist and theoretician of Panslavism. In 1856-1858 he
held the post of General Consul of Russia in Sarajevo (Bosnia). In exposing his views on the inhabitants, on the population,
Alexander F. Hilferding used the terms people, population, nation, nationality, lineage. Alexandru F. Hilferding used all
these terms mentioned above as synonyms, interchangeable terms, without making any qualitative difference of the
meanings expressed by them. Of particular interest to us is the author's understanding of the Romanian / Moldovan
dichotomy. Writing about the presence of other peoples in the Austrian army during peacetime in the mid-nineteenth
century, Alexander F. Hilferding mentions Germans, Italians, Romanians or Moldovans (румынов или молдаван) and
Magyar or Hungarians (мадьяр или венгров). Therefore, as the author did not see in "Magyars or Hungarians" two
different peoples, just as in the case of "Romanians or Moldovans", Alexander F. Hilferding did not treat them as two
different peoples. Referring to the population of Bosnia since the mid-nineteenth century Alexander F. Hilferding wrote
that it is composed, as understood there, but also according to official recognition, of three peoples (три народа – subl.
A.G.), who belong to the same family (племени) of Serbs and speak the same language. These people are Turks, that
is, Muslims, explains Alexander F. Hilferding; Latins, otherwise called Krşteni or scornful Şokţi (Croatian šokci,
Serbian шокци), meaning Catholics, explains the author; Serbs, otherwise called rişteni, i. e., Christians, despising
Vlachs, i. e., Orthodox (православные), he explains. In a footnote Alexander F. Hilferding gives another explanation,
namely, that the Orthodox are named Vlachs by the Catholics, and the Muslims attach this name to the Raya-Christians
of both confessions, otherwise, the author concludes, it seems, as a priority, also to the Orthodox.
