În acest articol sunt abordate unele probleme aparente în aplicarea practică a modelelor factoriale a rentabilităţii capitalului propriu. Investigaţiile noastre demonstrează că problema principală constă în interpretarea influenţei pârghiei financiare (a gradului de îndatorare). Din aplicaţia modelelor factoriale rezultă că cu cât se măreşte pârghia financiară, cu atât este mai ridicată rentabilitatea capitalului propriu. Însă în practica economică, creşterea gradului de îndatorare nu poate contribui permanent la majorarea rentabilităţii capitalului propriu deoarece limita admisă a gradului de îndatorare poate să constituie nu mai mult de 70% din sursele totale. Depăşirea acestui nivel limitează independenţa financiară a întreprinderii ceea ce duce la un risc financiar înalt. Pentru înlăturarea acestor probleme se propune interpretarea cu prudenţă a sensului economic a factorilor care exprimă structura de finanţare (pârghia financiară) a entităţii şi a rolului acestora în identificarea rezervelor de majorare a rentabilităţii capitalului propriu.
This article addresses some apparent problems in the practical application of factorial models of return on equity. Our investigations demonstrate that the main problem lies in the interpretation of the influence of financial leverage (degreel of indebtedness). From the application of factorial models it follows that the higher the financial lever, the higher the return on equity. But in economic practice, increasing the degree of indebtedness cannot permanently contribute to increasing the profitability of equity because the permissible limit of the indebtedness degree may constitute no more than 70% of the total sources. Exceeding this level limits the financial independence of the enterprise, which leads to a high financial risk. In order to eliminate these problems, it is proposed to interpret prudently the economic meaning of the factors expressing the financing structure of the entity and their role in identifying the reserves for increasing the return on equity.
